CUM ARATĂ LUMEA, VĂZUTĂ DE LA 4000 DE METRI ALTITUDINE: PRIMUL MEU SALT CU PARAȘUTA ȘI MINUTUL DE AUR

For English version, press here!

“În momentul în care se va deschide ușa avionului, trebuie să stai cu genunchii flexați și să întorci capul, ușor, într-o parte. O să ne balansăm o dată, de două ori și la trei… sărim! Apoi, nu vreau să faci altceva decât să împingi în piept și să duci picioarele în spate, îndoite. Și, bineînțeles, să nu uiți să zâmbești!”

 

Să zâmbesc, pe naiba! Cum aș fi putut să zâmbesc, când tremuram mai ceva decât un porc de Crăciun, care urmează să fie dus la tăiere?! Mă rog, nu știu dacă porcii tremură sau nu în momentul ăla, dar…ați înțeles voi ideea! Poate că nu tremură, pentru că nu conștientizează ceea ce urmează să li se întâmple! Dar eu eram super conștientă. Atât de conștientă, încât de îndată ce am ajuns acolo, mi-am semnat o posibilă sentință la moarte, cu litere mari și de tipar. Sau cum am putea să numim faptul că pe foile alea scria negru pe alb:” vă rugăm să treceți aici numele și prenumele unui aporpiat și, bineînțeles, datele de contact, în cazul în care se întâmplă ceva  cu dumneavoastră”. Ăla a fost momentul în care inima mi-a  luat-o și mai tare razna: “Dumnezeule, în ce m-am băgat?!”

14937819_1242496345773479_637471806_n

Râzi, tu, Harap-Alb, dar nu e râsul tău! Nope, nu e! Voiam doar să dau bine în poză, dar, credeți-mă!  Zâmbetul ăla ascunde cel puțin două nopți nedormite și N ture date prin camera de hotel,  până să mă hotărăsc să fac pasul cel mare. Dar, haideți să o luăm cu începutul!

 

27 octombrie 2016. Eu. Nemachiată, nedormită și vai de capul meu. M-am așezat la piscina hotelului, în speranța că o să mă mai iau cu una, cu alta, ca să scap de emoții. Nu știu pe cine încercam să păcălesc, dar…nu prea mi-a ieșit pasența. Nu sunt o persoană curajoasă, de fel. Am multe frici. Și cel mai mult mi-e frică de înălțime. Câteodată, mi-e și frică să mă uit în jos. Din cercul meu de prieteni, eu sunt singura care nu e capabilă să sără nici măcar de pe marginea pisicinei, pentru că, ce credeți?! Mi-e super frică să sar și de la un metru distanță de sol. Darămite de la 4000 de metri?! Nu știu ce a fost în capul meu. Probabil, am vrut să mă încadrez printe cei 25% dintre curajoșii care au tupeul să se dea cu parașuta. E o aroganță, în special atunci când ești mai laș decât Curaj, câinele cel fricos. Cert este că mai rămăsese aproximativ o oră până la momentul zero. Mai aveam timp să mă răzgândesc. Și n-ar fi fost prima dată. Am mai vrut să mă dau cu parașuta, în România. Doar că fix atunci când eram mai hotărâtă ca niciodată să fac pasul cel mare…pac! Se întâmplă un accident grav la Clinceni și…mai sari tu, Mony Monyk, dacă mai poți! Am fost lașă. Am dat înapoi. Mă gândeam: “la fel ai să faci și acum?” Erau două lucruri care îmi treceau prin minte, la fiecare două secunde. Dacă nu se deschide parașuta, eu ce fac?! Sau, mai rău, dacă fac infarct, înainte să sar?” Nu de alta, dar, dacă tot muream, voiam să trăiesc și eu măcar câteva secunde din minutul de aur. Nu mai eram sigură de aproape nimic. Și spun “aproape”, pentru că, totuși, de un singur lucru eram mai sigură ca nicicând: voiam, neapărat, să am și eu parte de experiența asta. Mă gândeam că, să mă simt liberă, pentru câteva secunde, merită toți banii. Și toate riscurile. Pe care, da, trebuia să mi le asum.

 

Mi-am luat inima-n dinți și am pornit către centrul Skydive Dubai. 10 minute. Atât a durat ca să ajung de la hotel până acolo. Mi-era super frică. M-am dus la recepție, ca să achit diferența de bani, având în vedere faptul că, pentru rezervare, dădusem doar un avans. Măcar să nu pierd toți banii, dacă mă răzgândesc. Eram ceva mai încrezătoare, când am văzut ce era acolo. Un centru super mare, modern, utliat cu aparatură de ultimă generație. Mulți instructori, mulți oameni care se dădeau cu parașuta, în tandem. Probabil, cam 50 de persoane, la fiecare jumătate de oră. Mulți oameni care făceau cursuri, ca să devină instructori. O adevărată industrie. Așa că, m-am mai liniștit…pânâ în momentul în care tipa de la recepție mi-a întins un maldăr de foi, pe care EU trebuia să le semnez. Ce scria pe ele? Boli de inimă- n-am. Boli psihice- din câte știu eu, n-am…deși, să recunoaștem, dacă vrei să te dai cu parașuta, o doagă îți lipsește, în mod clar. Am mai semnat eu acolo că nu am nicio asigurare, pe care ar urma să o folosesc, în cazul în care se întâmplă ceva, dar…Cel mai nașpa moment a fost atunci când a trebuit să dau numele și numărul de telefon al unui apropiat, cu care ei să ia legătura, în cazul în care pățesc ceva. Știți cum e?! În momentul ăla, îți cam piere curajul! Oricât de curajos ai fi, atunci îți dai seama că treaba e cât se poate de serioasă. Oricât îți spui tu, în căpușorul ăla blond, că nu există riscuri, iată că EXISTĂ! Și sunt cât se poate de clar înșirate, negru pe alb. Acum, ce era să fac?! Să dau înapoi? No way! Dacă tot am ajuns până aici, măcar să îmi duc misiunea până la capăt!

 

Buuun! Am semnat toate foile! Și acum…eu ce fac?! Păi, trebuia să stau într-o sală și să aștept să îmi văd numele scris pe un monitor. Agonia a mai durat încă o oră, timp în care încercam să mă uit în jur. Mă rugam măcar să am parte de un instructor tânăr. Și care să arate bine. Măcar, dacă mor, să mor în brațele unui bărbat bine, ce naiba?!:) Una peste alta, nu mă așteptam să văd atât de mulți doritori să sară de la 4000 de metri. Mai ales fete. Or fi ele mai curajoase? Nimănui nu părea să îi fie frică. De parcă eu eram singura care își făcea 1001 de griji.

 

                                     14997241_1244495632240217_68424040_n

 

“Tututor le este frică! Încearcă doar să pară mai curajoși în fața prietenilor!”, mi-a spus zâmbind un tip tare simpatic. “Ramona?”, mă întreabă. I-am spus: “Eu sunt. Și trebuie să faci ceva urgent, pentru că îmi este super frică!” A încercat să mă liniștească, spunându-mi că iubește atât de mult viața, încât o să mă aducă teafără și nevătămată la sol. Una peste alta, măcar dorința mi-a fost îndeplinită. Tipul avea 34 de ani, avea, ce-i drept, un corp super bine lucrat la sala de fitness, era din Corsica și chiar iubea tare mult viața. A lucrat prin cluburi care mai de care mai de care, dar… s-a reprofilat, ulterior. Îi place adrenalina, iar asta era cam a mia oară când urma să sară cu parașuta.

 

M-a echipat corespunzător și a urmat instructajul. Mi-a spus că, în momentul în care se deschide ușa avionului, trebuie să stau cu genunchii flexați și să încerc să nu mă uit în jos, în momentul săriturii, ci să stau cu capul ușor într-o parte. Apoi, o să se balanseze de două ori și la trei… sărim! După care, trebuie să stau în poziția “banană”, adică să împing pieptul în față și să duc picioarele în spate. Urmează o bătaie scurtă pe umeri, moment în care eu trebuie să deschid mâinile, să las grijile deoparte, să privesc cerul și să simt cum e să fii în libertate. Păi și cine, Doamne iartă-mă, avea să țină minte toate astea? “Stai liniștită, în aer, o să ți se pară totul atât de simplu! Aaa, cameramanul o să ne filmeze, așa că, să nu uiți să zâmbești. Sper, da?”

 

14971280_1242508345772279_1411411572_n

 

Ne-am urcat, apoi, într-o mașinuță, care ne-a dus până la avion. Ne-am urcat ultimii în avion. Asta însemna că o să sărim primii. Mai bine, mi-am zis, așa, măcar, nu o să îi văd pe alții cum sar. Benji a avut super multă grijă de mine, în avion. Parcă nu îmi mai era atât de frică. Asta până când s-a deschis ușa avionului! Mi s-a tăiat repirația. Și am început să tremur. Atât de tare, încât nu mai știam ce e cu mine. “Stai liniștită”, mi-a spus, “mai avem cam 8 minute până să sărim. Au deschis ușa doar că să intre o gură de aer proaspăt în avion”. M-am așezat la el în brațe și mi-a prins hamurile de ale lui. Până aici mi-a fost! Din momentul ăla, eu și Benji deveniserăm siamezi. Dacă el făcea un pas, trebuia să-l fac și eu. Nu mai aveam scăpare. Din mometul ăla, viața mea era în mâinile lui. La propriu.

 

14996323_1242496399106807_1060990906_n

 

Știam că se apropie momentul. Am fost târâtă către ușa avionului mai ceva decât un câine care nu vrea să meargă și încerci să îl tragi cu lesa. Mai aveam timp să mă răzgândesc.

 

14996350_1242509499105497_1312289229_n

 

Dar n-am făcut-o. Când am simțit că se balansează, mi s-au înmuiat picioarele. Știam ce umează. Mi-a întors capul într-o parte și… am sărit. A fost wow! Nici nu știu unde m-am uitat în mometul ăla. N-am mai văzut nimic.

 

img_7821

 

img_7823

 

Țin minte doar că mi-am văzut aproape toată viața cu ochii, în primele secunde. După care, am început să mă bucur mai ceva decât un copil care primește cea mai bună ciocolată din lume. Era acea senzație a libertății. A zborului liber.O libertate pe care o simți cum îți intră în fiecare părticică din corp, din cap până în picioare. Nu știi la ce să te aștepți. Nu știi ce o să urmeze. Tot ceea ce știi este că trebuie să te bucuri de acel minut, pe care o să îl ții minte toată viața. Este minutul de aur.Minutul TĂU de aur.

 

img_7825

 

img_7827

 

img_7829

 

Am uitat de toată treaba cu piciorele. Pur și simplu, înotam în aer. Și mi se părea totul atât de tare, încât mă gândeam la cât de fraieră am fost ,pentru că nu am făcut-o până atunci.

 

img_7831

 

The Palm se vedea atât de frumos, încât parcă nici nu mai aveam timp să mă gândesc dacă o să se deschidă sau nu parașuta. Nici nu mai conta. Eram prea liberă. Cu capul în nori. Prea ocupată să privesc lumea, văzută de la 4000 de metri distanță. 

 

img_7834

 

img_7835

 

img_7837

 

img_7841

 

img_7849

 

img_7854

 

img_7853img_7845

 

Apoi, Benji a deschis parașuta. Mă simțeam ușurată. Mă simțeam liberă. Și în siguranță. Priveam în sus, în jos, în stânga, în dreapta. Să nu care cumva să îmi scape nici minima senzație.

 

img_7863

 

img_7864

 

img_7865

 

Mi-a arătat cum să manevrez parașuta. Senzația?! De nedescris! Apoi, am început să ne apropiem ușor, ușor, de sol. “Picioarele sus, așa cum te-am învățat!” Am aterizat perfect. Fix în fața cameramanului. Benji este un profesionist. Și am avut încredere deplină în el. Din primul moment. L-am luat în brațe. A fost o cădere liberă. Apoi, am zburat. A fost ceea ce eu, astăzi, numesc LIBERTATE.

olho-de-boi-0-2